Momente? Clipe? Eternitate? Nu mai țin minte când m-am pierdut. Mi-am pierdut rațiunea, gândirea, sentimentele, sufletul.
Acum, un rece de Octombrie se lăsa peste pieptul gol și pustiu.
Mi-am pierdut dorințele și nu cunosc ce este bine sau rău, corect sau greșit.
Vreau să rămân, dar vreau să plec. Vreau să iubesc și nu vreau – nu țin minte cum e să simt. Vreau un ceai, dar vreau o cafea; vreau o țigară de tabac și vreau o țigară de marijuană. Vreau oblivion sau voidul cosmic.
Un vânt apăsător de octombrie îmi risipește privirea. Nu mai am lacrimi, mă mir dacă mai am picături de ploaie sub pleoape care se cer spre libertate de fiecare dată când simțeam și tremuram în simțire.
Nu mai țin minte cum e să fiu o ființă, o existență trecătoare sau o energie cosmică.
Cunosc totul, dar cunosc nimic.
Respirația cunoaște doar praf de alte suflete, gânduri suspecte ale altor neființe. Le inspir, apoi le expir – nimic nu se schimbă.
Goală, așa de goală și pierdută în negru, strigăte și nimic.
Nu m-am regasit.
Este o eternitate.

cu drag,
i.i.